Existența unei vieți organizate pe aceste plaiuri încă din vremuri străvechi este confirmată de existența unor cetăți dacice ca „Movila” sau „Gorgonul”.
În vremuri demult apuse, când ținuturile Daciei fremătau sub pașii cailor și strigătele războinice răsunau prin păduri dese și munți semeți, în locul numit astăzi „Movila” se ridica falnică o davă puternică – o cetățuie întărită, greu de cucerit, ale cărei ziduri păstrau secretele unui neam mândru și neînfricat. Era reședința unei căpetenii geto-dace, un om temut și respectat, care stăpânea cu înțelepciune și mână tare această parte a lumii.
Cetatea era așezată strategic pe un pinten de deal, străjuită de păduri dese și izvoare limpezi. Din vârful movilei, străjerii puteau vedea departe, până în inima munților și pe firul Teleajenului, căci această davă nu era doar o locuință domnească, ci și un bastion al apărării. Împreună cu cetățuia-soră de la Bughea, forma un adevărat sistem de supraveghere și protecție pentru intrarea în Valea Teleajenului – o trecătoare vitală pentru comerț, mișcări de trupe și migrații.
Zilele de pace aduceau târguri și sărbători în cetate. Meșteșugari iscusiți făureau arme, podoabe și vase din lut, iar druizii își rosteau rugăciunile în locuri sacre, chemând binecuvântarea zeilor. Dar în vremuri de război, întreaga dava se transforma într-o fortăreață impenetrabilă. Femeile și copiii se adăposteau în inima dealului, iar bărbații, purtând coifuri de fier și scuturi de piele întărită, apărau cu vitejie porțile cetății.
Se spune că în acele vremuri, căpetenia davei – un bărbat cu pletele prinse în cunună de piele și ochi ca jarul – a respins nu o dată încercările romanilor sau ale triburilor vecine de a pătrunde în vale. Sub conducerea lui, oamenii au construit galerii subterane, au ridicat palisade și au păzit cu sfințenie drumul ce lega muntele de câmpie.
Timpul, însă, nu iartă pe nimeni. Pe măsură ce veacurile s-au scurs, cetatea s-a ruinat, zidurile s-au prăbușit, iar movila a fost cuprinsă din nou de liniștea pădurii. Doar bătrânii satelor din împrejurimi mai spun povești la gura sobei despre vremurile când, pe culmea Movilei, flutura steagul dacilor și se aprindeau focuri sacre în noaptea solstițiului.
Astăzi, vântul mai adie printre pietrele rămase, iar iarba acoperă urmele istoriei. Dar dacă asculți cu atenție, în miez de noapte, s-ar putea să auzi ecoul străjerilor din vechime și freamătul cetății care a fost odinioară – paznic al Văii Teleajenului și simbol al curajului dacic.
