În China, se construiește un spital în 10 zile și se repară un pod în 48 de ore. În România, repararea unuia durează luni, poate chiar ani, și, ca să nu uităm partea cea mai frumoasă, costă de zece ori mai mult. Un paradox? Nicidecum. Este o artă. O artă pe care puțini o pot înțelege, dar pe care noi, ca nație, o ducem la rang de patrimoniu cultural.
Pasul 1: Studiul de fezabilitate
În alte țări, vezi un pod crăpat, chemi o echipă și în două zile circuli iar liniștit. La noi, întâi se face un studiu de fezabilitate care durează minim șase luni și costă cât o vilă la Snagov. Este important să stabilim dacă podul chiar are nevoie de reparații sau doar ni se pare nouă că lipsesc bucăți din el.
Pasul 2: Licitația eternă
Apoi vine licitația. Cu contestații, recursuri și proceduri care seamănă mai mult cu un sezon nou din „Game of Thrones” decât cu un proiect de infrastructură. Cine câștigă? De obicei, o firmă specializată în orice altceva decât poduri, dar cu relații solide și ștampile la purtător.
Pasul 3: Organizarea de șantier
Dacă ai impresia că urmează să vezi utilaje și muncitori, greșești. Întâi se deviază circulația pe rute cât mai complicate și se aduce un gard de tablă ruginită și câteva panouri cu poze frumos colorate despre „viitorul pod modernizat”. Pe teren însă, liniște și pace, doar niște buruieni care, în lipsa circulației, cresc temeinic.
Pasul 4: Începerea lucrărilor
În sfârșit, vine și ziua cea mare: se decopertează! Dar bucuria ține puțin, pentru că apoi urmează un anunț prin care se reia circulația două săptămâni din cauza vacanței de 1 Mai. Șeful de șantier pleacă în concediu, muncitorii sunt la alt pod, iar utilajele se duc în alt județ, că acolo e „mai urgent”.
Pasul 5: Surprize, surprize!
La fiecare pas, apare o „problemă neprevăzută”: solul e prea moale, râul e prea ud, structura e prea veche, podul nu mai vrea pur și simplu să coopereze. Soluția? Buget suplimentar, evident!
Pasul 6: Recepția festivă
După vreo doi ani și câteva zeci de milioane de euro, podul este, în sfârșit, „gata” — adică se poate circula pe o bandă, cu restricții de viteză și limită de tonaj. Urmează tăierea panglicii cu oficialități, presă locală și promisiuni că „data viitoare va dura mai puțin”.
Spoiler: nu va dura.
Morală:
În timp ce chinezii repară poduri într-un weekend și noi încă ne certăm pe studiile de fezabilitate care au expirat, trebuie să recunoaștem un lucru: România nu repară poduri, România construiește povești. Și, sincer, cine are nevoie de poduri funcționale când avem atâtea legende frumoase despre ele?
